Plouă afară. Aș vrea ca asta să fie tot ce pot să spun despre ploaie în momentul ăsta, în preţioasa asta de clipă, dar nu e. Bacovia nu se mai poate bucura de ploaie, dar se bucură Ana! Tu nu vrei să te bucuri cu mine? De fiecare picătură care cade cu repeziciune de sus, din acel cer pe care mulţi îl consideră limita, de fiecare fior pe care ţi-l poate da un strop de ploaie, de tot ce e și de tot ce nu e? Se aseamănă atât de mult cu tine, dar ești prea preocupat de tine ca să observi asta. Să începem cu începutul:
Cerul. De acolo începe ploaia să cadă, din nori dacă vrei tu mai exact. Cade încet sau cu repeziciune, se oprește într-un parbriz grăbit să-și tragă răsuflarea, iar apoi continuă alergarea. Toată lumea caută ceva, de ce ai crede că el nu? Doar pentru că e mic? Doar pentru că îndată ce a ajuns jos nu îl mai poţi distinge? El există, la fel ca mine și la fel ca tine. Niciodată nu o sa vezi anumite lucruri dacă nu te uiţi, dacă nu le privești. Învaţă să privești dincolo de ceea ce e fizic, picătura aia de ploaie încă există și după ce a intrat în pământ la fel cum tu o să exiști încă după ce i te alături. Mă opresc aici...căci începe să devină prea macabru. O fi Bacovia de vină.
Străzile sunt aproape goale, iar oamenii se grăbesc nicăieri, parcă ar fi într-o cursă cu stropii de ploaie, oare cine o să câștige? O ambulanţă dintr-un nicăieri diferit îmi distruge liniștea...și atunci m-am trezit.
Sunt eu, sunt eu și ploaia. Copilul din mine fuge speriat și se ascunde într-un colţ. Acum m-am convins. O să îl prindă rugina acolo. Îmi promit mie să nu uit de el, să nu uit unde s-a ascuns, să nu las jocul să dureze prea mult sau în cel mai rău caz, să îi fac câte-o vizită din când în când. Da, asta e! Îmi notez în calendar să îmi fac timp și pentru asta. Pe calendarul de pe birou, chiar lângă visele ce le-ai lăsat când ai plecat.
Îmi mai promit să uit că te-am întâlnit și că mi-ai deviat căderea. Sper să șterg secvenţa asta din propria-mi memorie, aș crede că am control asupra ei. Vântul bate și realizez că unele lucruri nu depind de mine. Îmi adun toate puterile și încerc să mă împotrivesc curentului. E inutil. Ploaia cade și eu cad odată cu ea. Îmi amintesc apoi că am pe cineva drag căreia i-am promis o vizită. Ah, acum îmi amintesc! Am vise, am vise care mă ajută să nu cad, am vise datorită cărora sunt eu. Am atât de multe chiar dacă tu crezi că nu am nimic. Un suflet fără vise e un mort viu. Un suflet fără vise nu se poate compara nici măcar cu un mic strop de ploaie. Aș zice că e destul de clar câștigătorul în cazul unei competiţii. Un strop de ploaie e superior atât de mult prin atât de puţine!
Încă nu ţi-ai dat seama? Sunt eu, sunt un strop de ploaie și asta e povestea mea.
